Reclamele

În timp ce esenţa albastră a nopţii de vară îmi mângâia corpul, eu mă chinuiam să lucrez la articolul meu. Mă numesc Anne, Anne Pettyfer. Sunt o ziaristă simplă, frumoasă şi destul de modestă. Lucrez la un jurnal online, unde ediţia online a ziarului este prelucrată de către mine şi alţi colegi. În aceşti ani, tehnologia ne-a accentuat pupila. Nu ne mai simţim atât de bine în pielea noastră netedă. De câţiva ani, Preşedintele ţării ne-a impus o regulă strictă : pe tot corpul, mii de desene care să ne reprezinte personalitatea şi hainele să nu mai fie confecţionate, decât pentru animale. Toţi oamenii umblă haotic, dezbrăcaţi pe stradă, acoperindu-se cu tatuaje. E o nouă eră. Moda de acum câteva secole, nu se mai practică – atunci când oamenii iubeau să-şi facă haine, ca să-şi ascunda visele prin buzunare sau să-şi păteze hainele cu sentimente pure şi primăvăratice.

În timp ce fumam din ţigara electrică cu o poftă imensă, mă gândeam intens la tema pe care o am : Reclamele au preluat conduita umană. Sunt de acord. Noi nu mai putem să luăm stelele şi să le aruncăm în ochii oamenilor trişti, nu mai putem lua picăturile de dragoste printre degete, nu mai putem sparge ploaia cu fumul ţigării ş.a. Azi dimineaţă m-am hotărât să discut cu Miss Cat. Miss Cat e o tânăra domnişoară, de numai 6 ani. Ea are grijă tot timpul să arate splendid şi e foarte cunoscută în lume, pentru blana mătăsoasă, genele atent periate şi conturate, ochii verzi ca smaraldul, mustăţile drepte şi picioarele gingaşe. De asemenea, este cunoscută, datorită faptului că lucrează în lumea modei, în rândul animalelor.

În această dimineaţă m-am întâlnit cu domnişoara la o cafenea, la Les deux magots. Un loc unde de fiecare dată, dacă vii devreme, poţi prinde răsăritul într-o ceaşcă de cafea. Cuvintele au început să alunece uşor în conversaţia noastră. Se vedea clar cât de educată era şi cât de mandră era de cariera sa. Cariera sa a început din cauza unei reclame TV, care i-a schimbat viaţa. Era o reclamă facută de o femeie, care vroia un graphic designer. Pe baza talentului său, a ajuns la acest rang. Frumos. La un moment dat, în timp ce îmi povestea bucuroasă despre începuturile carierei sale şi altele, m-am pierdut în oceanul trist din ceaşca de cafea. Mă apucase melancolia. Nu-mi convine deloc situaţia în care specia umană a ajuns la un nivel atât de scăzut, iar animalele sunt supraapreciate. Şi totul a început din cauza unei reclame, un banner blestemat în oraşul nostru parezian. Am fost invitaţi, toţi cei care aveam animale de casă, la un work shop. Din curiozitate, mai mulţi oameni au fost prezenţi la acea adunare. Acolo, nişte oameni de ştiinţă au făcut nişte teste pe animalele noastre. Ele au început să gândească şi să se comporte exact ca oamenii. Primul test, a fost făcut pe o pisică. După ce s-a finalizat testul şi a prins acea gândire umană, a început să ţipe tare : Miiaauu-sunt dezbracată, cum se poate-miaau?! Cu toţii ne-am speriat şi datorită noii puteri din stat, animalele erau cele mai importante, iar oamenii erau inferiori lor – discriminare, defapt schimb de roluri. Acum, mă aflu în faţa acestei pisici, pe care chiar o detest, dar trebuie să câştig ceva bani luându-i un interviu. Într-un sfârşit, am terminat. M-am ridicat subtil de la masă, i-am mulţumit şi fără chef, m-am îndreptat spre casă.

Acum, am scris acest articol, care seamănă mai mult cu o zi normală, dar sper că, anumite persoane să înţeleagă mesajul propriu-zis şi să organizăm o campanie : Stop reclamelor, ele ne conduc viaţa – la propriu !

Criza lecturii

” În ziua în care norii cenuşii ai cerului se ofileau, ei m-au creat cu ajutorul unor celule sufleteşti. Mi-au pus o inimă cibernetică şi m-au băgat într-un laborator unde praful nopţii nu-mi poate mângâia trupul şi razele lipsite de viaţă ale Lunii.

În mod normal, nu ar trebui să-mi amintesc asta, dar nu sunt o fiinţă umană normală, ci una creată de nişte oameni pătaţi de inteligenţă. Sunt un roboţel cu formă umană şi neobişnuit de deşteaptă. Am doar câteva zile de la « naştere « şi deja ştiu despre evenimente istorice, spre exemplu data exactă când s-a instaurat nazismul în Germania, în ianuarie 1933. Partea cea mai ciudată e că ştiu asta, dar e ca şi cum aş fi fost prezentă acolo. Acum, când zic toate astea, sper să nu-mi citească nimeni mintea. Mintea e singurul tărâm în care ei nu pot intra, ca să citească, ci doar să strecoare informaţii utile.”

Defapt acest mic experiment constă în faptul că noi, oamenii de ştiintă, vrem să aflăm câtă informaţie poate acumula un creier uman. De aceea, micuţa Lisa, acest robot cu numărul : XT19OP care are o formă umană, a fost creată de noi. Vrem să o ţinem legată trup şi suflet, la figurat, şi să-i oferim informaţii sub forma unei cărţi, nu digitală. Acum ceva timp, în urmă cu 100 de ani, oamenii citeau din cărţi şi aveau un suflet frumos datorită literelor scorojite dintr-o carte fermecată. Acum, specia umană a progresat foarte mult din punct de vedere tehnologic şi se informează cu ajutorul unor aparate digitale, care le bagă direct datele în creier, iar ei nu mai au nevoie să depună vreun efort. Lisa, e cel mai reuşit experiment al nostru.

” Astăzi aceşti oameni draguţi şi desenaţi pe faţă cu zâmbete încântătoare m-au mutat într-o cameră frumos aranjată. Aveam un birou, iar in jurul lui erau nişte chestii ciudate. Erau grele, dar totuşi dacă le deschideai prea tare, se puteau rupe, erau foarte fragile. Ca un suflet plăpând, dacă îl exploatezi prea tare, s-ar putea să-l despici în două şi să rămână rănit. Ei mi-au spus că se numesc cărţi şi că au rolul să mă informeze şi să mă facă să mă simt extraordinar. Sunt încântată, vreau să încep să le explorez sufletele acelor pagini îngălbenite. Sunt fascinată de felul cum aceste litere inocente sunt atent aşezate acolo şi sunt expuse în totalitate, le putem vedea formele trupului firav şi cam … mhm..înnegrit ? Da, aşa e. Toate acele trupuri gingaşe erau negre, dar extraordinar de frumoase. Am stat şi le-am citit ore întregi. Minutele alunecau pe paginile ruginite, iar secundele se ascundeau printre capitole. Rareori mă ridicam de acolo, îmi plăcea prea mult, până când.. ”

Experimentul a fost un succes. Scopul nostru a fost să o facem să citească aceste cărţi din domenii diferite, ca să vedem dacă specia umană ar mai vrea să acceseze acest mijloc de informare. În această zi, micuţa Lisa împlineşte 18 ani. În tot acest timp i-am urmărit gesturile, expresiile faciale în timp ce citea, era extraordinar. Acum scopul nostru e să o eliberăm din acest loc fără aer proaspăt şi să o integrăm printre rândurile oamenilor dintr-o instituţie şcolară şi să sperăm că le va trezi din nou acea dorinţă de a citi o carte.

” Am aflat că mă vor elibera şi mă vor angaja într-o instituţie şcolară, ca o simplă elevă, cu scopul de a le trezi interesul oamenilor de a citi acele suflete profunde. Sunt de acord, mi-ar face plăcere. Am luat trenul spre o lume reală, unde mii de oameni sunt diferiţi şi au priviri adânci. Uneori, îmi doresc să mă pierd în privirea unui om, ca să văd cât de departe aş ajunge. M-am întâlnit cu un copil, în acea clădire modern construită. Îl chema Alfa. E ciudat, în acele cărţi oamenii aveau nume mai speciale, gen : Andrei, Ariana, Ioana, Mădălina, Tudor, Elena şi altele. Aici, majoritatea au nume complicate şi fără pic de culoare. Mă simt ca într-o lume paralelă şi complet gri, nu mă simt în largul meu. Aveam de pregătit un discurs pe care trebuia să-l prezint în faţa a câteva sute de oameni. Eram pregătită moral, dar fizic nu. Inima mea cibernetică pompa ulei roşiatic mult mai rapid prin tot trupul şi simteam ca pomeţii obrajilor îmi iau foc. Urc încet, ca o balerină pe o scenă şi trag o privire rapidă peste chipurile oamenilor, ca să le acaparez atenţia. Liniştea îmi apăsa inima şi sunt şi mai emoţionată.

- Bună ziua ! Mă numesc Lisa, Abraham Lisa. Sunt o femeie care a crescut într-un cadru diferit faţă de al vostru. În loc să simt cum literele îmi pătrund cu forţa prin timpan, până la creier, eu le-am simţit cu totul altfel. Să vă zic şi de ce. De mică, de când semănam cu un ghiocel şi eram lipsită de puterea gândurilor, am deschis nişte suflete. Mă simţeam ca într-o galerie de artă. Unele suflete erau chinuite, zgâriate cu dezamăgiri profunde, altele erau la fel de parfumate ca o floare primăvăratică. Le puteam desface şi le puteam atinge trupul, ca pe o portocală. Aş vrea să simţiţi şi dumneavostră cum emoţiile vă pătrund în inima, iar atenţia v-o agăţaţi de niste litere simple, dar uitate de voi. Deşi ele au fost alungate de către voi, încă vă mai aşteaptă să le dezmierdaţi cu palmele voastre, privirile voastre catifelate. În mâna dreaptă, după cum observaţi am o carte verde. Pare banală, dar..

- (o voce din public) Pleacă de aici femeie, aceasta este o blasfemie. Acel lucru e complet lipsit de viaţă şi nefolositor !

- Vă rog, ascultaţi-mă până la capat. Ştiinţa a progresat prea mult. Nu mai simţim mirosuri pure, nu mai ştim ce înseamnă să întreţinem un sentiment superb, nu mai ştim să ne îndrăgim sufletul cu beatitudine efemeră. Aş vrea să vă rog, să mergeţi, o parte din voi, care vreţi desigur, la acele biblioteci uitate de timp şi transformate în adevărate ruine. Mergeţi acolo şi adoptaţi o carte şi ascultaţi-i gândurile prin puterea citirii. O să vă ajute. Vă mulţumesc pentru prezenţă şi sper să-mi urmaţi sfatul. La revedere!

În timp ce coboram scările, am simţit cum dezamăgirea ma doboară. Nu credeam că oamenii au devenit lipsiţi de scrupule şi nu mai ştiu să dezlege tainele utopiei. În fine, mă întorc la micuţul meu laborator ca să mă răsfăţ cu aroma dulce a expresiilor din nişte cărţi iubite, măcar, de mine. ”

Nu am mai văzut-o pe Lisa atât de tristă niciodată, se pare că experimentul nostru a eşuat, pe jumătate, măcar am încercat….

(peste două săptămâni într-un ziar local digital )

« Literele istorice preiau controlul inimilor oamenilor

În urma discursului domnişoarei Abraham Lisa, se pare că mai mulţi cetăţeni au fost impresionaţi şi curioşi în a descoperi acea lume utopică de care a pomenit domnişoara. Datorită poveştii copilăriei ei, mai mulţi oameni au păşit în biblioteci şi au ” adoptat ” o carte şi au început să le răsfoiască. Au rămas total surprinşi şi au început să citească cât mai multe cărţi. Tot mai mulţi oameni vin des în acel loc şi îşi iau acasă acele obiecte învechite. «

Se pare că experimentul nostru, într-un final, a fost un succes. Ne bucurăm mult să auzim aceste veşti minunate. Se pare că acele cărţi ne-au scos dintr-o criză a lecturii şi ne simţim mult mai bine acum. Să sperăm că oamenii nu vor mai neglija atât de mult, în viitor, aceste obiecte speciale, cum am facut noi.

roşu aprins

Petalele albastre ale cerului înnorat se ofilesc pe măsură ce respiraţia ta rece ajunge la ele. Atingerea suavă a vântului mă face să-mi mişc corpul necondiţionat, mă simt ca într-o capcană. În zadar mă zbat să scap, vântul mă ţine strâns în ghearele lui puternice şi ascuţite. Fluturii au încercat să mă salveze, dar au murit şi ei - striviţi de durerea mea.

În fiecare dimineaţă mă trezesc cu ochii lipiţi , din cauza acestui vis. E un vis interminabil, nu are niciodată un final, decât în prezent. În lumea mea, lucrurile stau altfel : Domnul B. aşteaptă orice ocazie să-mi zgârie spatele catifelat cu litere, pe gama sentimentelor majore. Existenţa noastră e călcată de consoane tari şi puternice, impulsuri negre şi iubire platonică. Iubire, da, un alt cuvânt pentru a spune cuiva că te-ai ataşat incotrolabil de sufletul lui extrem de larg şi impalpabil. Suntem nişte fiinţe grozave ; sentimentele se nasc în noi şi cresc în noi, ca un copac frumos. Primăvara, ne îndrăgostim, atunci copacul nostru interior e îmbogăţit cu flori parfumate. Dacă nu-l udăm cu silabe şi melodii utopice, nu creşte frumos, trebuie să avem grijă de el.

puppet

Mă urc pe norul din vârful capului tău. Stau acolo şi privesc când îţi muşti buzele, când îţi umezeşti ochii, când pe fruntea ta îţi înşirui gândurile. Când eşti nervos, îţi iese fum din cap şi gândurile de pe străduţa fină, sunt negre şi conturate cu impulsuri nervoase. Atât de mult îmi place să privesc cum marea se varsă pe pupila ta şi undele vântului îţi las cărări pe faţă. Uneori, îmi iau maşina din ziare şi încep să mă plimb liniştită pe potecile tale. Ţi-am cunoscut şi o fostă iubită, dar nu mi-a vorbit. Era mică şi puţin cam întunecată, dar avea un nume dulce : Aluniţă. Se afla într-un colţ al gurii tale. De acolo îţi vede limpezimea inimii. Cred că mă voi stabili şi eu acolo ; poate voi avea din nou şansa să prind în undiţa mea o bucăţică vulnerabilă a inimii tale, ca să o pot exploata şi să o lipesc pe spatele fiinţei mele interioare.

Atunci

Ar trebui sa va zic cum urc sau ma impiedic pe scarile care ma duc spre elixirul vietii. Acolo unde infinitul ma asteapta sa patrund in el, ca sa-mi fure sufletul nemangaiat. Timpul il masor in raze de soare purpurii ; ma imbat cu fericire cand este o furtuna de raze. O sa va zic o poveste a unei trepte alunecoase.

Intr-o seara, friguroasa, un domn frumos si atent construit, s-a adapostit intre degetele mele. Avea o geaca moale si verde si cu niste detalii frumos desenate cu portocaliu, niste pantaloni simpli patati cu spuma noptii intunecate si niste papuci in forma de litera E. Il chema domnul Lalea. Avea pometii rosii si pielea ii era inchisa ; ca un cer instelat intr-o noapte de februarie. Ici colo, cativa pistrui din polen. Tremura sub atingerea delicata a unghiilor mele pe gatul lui firav. Pe buza inferioara avea o albina, il chinuia ; ii manca cate o bucatica din celula sufletului. Cu respiratia mea calda si parfumata, am indepartat-o si am aruncat-o in abisul din borcanul meu fermecat. O miscare legendara s-a nascut si doua fire s-au inodat cand au vazut cat de perfecti eram impreuna pe cararea uda din palma mea stanga. El a venit dintr-un taram necunoscut si pana la mine, l-au ghidat dorintele si pasiunile mele. Zilnic stateam si ascultam bataile inimii mele, cum cresteau atunci cand vocea ta calma facea baie in sangele din venele mele. Ne certam doar atunci cand nu reuseam sa-mi las emotiile intr-un pahar si le ascundeam dupa o masea. Te suparai, cand vocea imi tremura la anumite cuvinte, vroiai sa fiu naturala. Emotiile sunt doar o adunatura de sentimente neintelese, inutile, care pot fi indepartate usor. Intr-o noapte de aprilie, m-ai parasit pentru cateva clipe. Urmele tale erau evidentiate prin mireasma pe care o lasai in urma. Te-ai dus la un concert - mii de picaturi calde de cafea se ciocneau si scoteau zgomote miraculoase, erai cu sufletul la gura. Stateai acolo si te lasai dus de undele vantului ; acele zgomote ti-au sters memoria, acea particica cand noi doi stateam intinsi pe o frunza si ne bucuram. Intr-un final, te-ai intors la mine, mi-ai spus ca " Esti prizoniera sufletului meu, te tin legata de petalele mele, iti voi da drumul la urmatorul rasarit din luna aprilie, adica ingrozitorul Maine." Asta a fost povestea dintr-o fiinta umana si un suflet frumos. Mi-am propus sa nu ma mai uit la nici un rasarit din luna aprilie, sa ma ascund de lumina moarta a lunii si amintirile sa le amestec cu ceai si sa le clatesc dupa ; sa te inchid intr-o camaruta a bibliotecii mele si sa fii o pagina alba pe jumatate scrisa.