Şoapta

Mi-ai închis respiraţia în ceasul minţii

Secundele îmi distrug simţurile

Şi încep să înnebunesc când mă pătezi

Cu vise uscate dintr-o mare moartă

Şi uitată de lumea gri.

Mi-ai alintat corzile vocale

Cu fulgerele reci din ochii tăi azurii

Şi apoi m-ai lăsat singură pe o plapumă neagră de catifea

Care avea stele în ţesătură.

Mi-ai lăsat o şoaptă ascunsă într-o adiere a vântului,

Am început să o caut prin munţii incertitudinii,

Petale albe m-au protejat de cuvintele reci ale oamenilor căzuţi

Din lumea asta.

De ce ai fost egoist şi nu mi-ai lăsat nişte semne ?

Acum îmi este frică să calc pe inocenţa sentimentelor răsărite.

Picături albastre se scurgeau din cer

Pe zidurile înalte şi gri.

Când mă împiedicam de o picătură, vocea ţi-o auzeam

Ca la un concert.

Fericirea apărea în faţa mea şi îmi spunea să visez

Că timpul e mereu lângă inima mea de ceară.

M-am pierdut şi am adormit pe o frunză din dantelă roşie

Şi un păianjen care avea chipul tău m-a învelit

Într-o puzderie de culori calde.