Atunci. Aici. Acum.

Îţi iau respiraţia grea şi o aşez cu blândeţe într-o cămăruţă a inimii mele. De acum va fi prizoniera trupului meu, o voi controla cu patimă şi duioşie. Vremea trece, iar eu încerc să iau secundele şi minutele în mâini, să am grijă de ele, să le ating zilnic şi să le dau drumul doar atunci când rămân fără vlagă. Când se lasă cortina sumbră peste corpul meu fragil, încep să mă deplasez spre o altă lume. O lume paralelă cu cea autentică, unde plouă tot timpul şi razele soarelui le gasesc în picăturile de ploaie. Acolo, fluturii joacă poker sub bănci zgâriate de oameni dubioşi. Mi-e frică, câteodată, dar mă adaptez. Mă face să uit puţin de oamenii care îmi bagă informaţii cu forţa în creier şi mă vopsesc cu litere scorojite. Aici, totul e catifelat, deşi plouă tot timpul. Ploaia mereu e caldă şi picăturile se transformă în speranţe cristalizate când aterizează pe trupul meu încălzit. Aici mă retrag eu, zilele le ascund în urechea dreaptă şi devin o egoistă, mă gândesc doar la binele meu. Când părăsesc această lume de porţelan, mă izbesc de ziduri înalte murdare de lacrimi şi dezamăgiri profunde. Le simt, printre liniile din palma stângă.