Au trecut două luni de când doi norişori s-au despărţit. Puful lor a rămas pe străzile pustii ale oraşului albastru. De ce uităm să visăm cu ochii între deschişi? E aşa frumoasă starea asta, când simţi că eşti împlinit şi persoana de lângă tine îţi atinge sufletul prin cuvinte melodioase.
Cascade de nori întunecaţi se împrăştiau prin oraşul tău alb, îţi pătau lacrimile calde. Prin canale, lacrimile reci ale planetelor mele azurii luminau labirintele ude şi murdare ale sufletului tău uitat de Soare. Când ai declanşat furtuna, literele tale fugeau speriate şi se adăposteau lângă timpanul meu şi-mi alinau durerea. Mă făceau să înţeleg numai ce vroiam eu şi să sper în continuare că într-o zi luminile trenului roşu îmi va lumina din nou trupul îmbrăcat cu nerăbdare şi sentimente pure. Buzele tale tremurau tulburate de valurile lacrimilor mele reci ; te înecam cu dorinţă, speranţă şi visare. Ai încercat să mă îndepărtezi din oraşul tău, dar nu ai reuşit. Întotdeauna filmul tău preferat îmi va mângâia trupul gol lipit de-al tău, în fiecare noapte când stelele iau cina la lumina Lunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu