Linişte

Mă trezesc tot mai des pe la trei dimineaţa, într-o tăcere şi-o nemişcare năucitoare şi am brusc senzaţia că lumea a dispărut. Încerc să recunosc obiectele din încăpere - faptul că-s acolo, nu înseamnă că-s şi vizibile. Toată vitalitatea lor s-a scurs uşor prin micile găuri ale podelei.

Aprind lampa. Pe chipul tău este desenat un zâmbet diabolic, probabil visezi ceva frumos. Ei bine, lucrurile par la locul lor, dar nu mai sunt cele de odinioară. Greutatea le lipseşte. Nici un obiect nu mai e fericit - înainte vedeam numai beatitudine în camera asta, acum toate obiectele mele sunt bătrâne, sunt mâncate de timp. Peretele de lângă mine, atunci cand îl pipăi am senzaţia că mâna mi se scufundă şi trece prin el - ca şi cerneala când se scufundă uşor în hârtie şi lasă în urmă doar literele, iar noi tot timpul încercăm să le prindem printre degete şi să le aruncăm în lume ca pe nişte viermi de mătase. Clar am avut un coşmar, gândesc prea morbid la ora asta.

Îţi şoptesc la ureche " strânge-mi mâna şi trezeşte-mă" . Inconştient, îmi strângi mâna, puternic. Căldura ta îmi intră uşor sub piele şi simt cum toată fericirea se scurge prin venele mele, m-am culcat la loc. Mâine dimineaţă, promit să te îndrăgesc cu nişte cafea amară şi cu o linguriţă de miere.