Starea de imponderabilitate se intensifică şi teroarea mă cuprinde. E un sentiment pe care nu-l înţeleg, nu l-am mai avut. Aş putea spune ca e un fel de început al sfârşitului. Mi-e teamă să mă pierd prin Lumea asta sensibilă, unde cuvintele şi sentimentele guvernează. Odată cu lăsarea cortinei, stelele şi tot Universul meu îşi fac simţită prezenţa. De asemenea, întrebările despre lucrurile care mă deranjează se adun în faţa mea şi încep să trăncănească non-stop, până când visele apar şi mă liniştesc, într-o oarecare măsură.
Zilele trec uşor, nu le simt, iar nopţile devin tot mai grele, căci trec prin etape care-mi depăşesc, în mod normal, limitele. Uneori, am noroc de sentimentele profunde pe care le am conservate în inima mea. Dacă ar intra cineva, cu adevărat, în sufletul meu, s-ar speria de multitudinea sentimentelor pe care le port. Am fotografii peste tot, în toate sectoarele sufletului meu, cu vise uitate şi ideale. Ideea de perfecţiune o extrag din mine, căci ea există undeva acolo. Dacă nu aş crede asta, probabil nu aş mai avea o existenţă limitată.
Mă scutur precum un stejar, iar frunzele reprezintă gândurile pe care tot încerc să scap de ele - nu reuşesc. Îmi repet că sunt puternică, doar pentru a face faţă tuturor situaţiilor şi pentru a încerca să-mi rezolv problemele. O clipă de neatenţie şi demonii mă atacă cu întâmplări neaşteptate sau mă bruschează cu amintiri dureroase. Fiecare ceartă pe care o am cu celălalt suflet e aruncată undeva în neant, plutind pe coloana vertebrală a infinitului. Însă, cuvintele rămân fără dar şi poate, iar calităţile mele se diminuează odată cu creşterea defectelor. Am încercat să fac o comparaţie între cele două, dar nu reuşesc..
Îmi dau toată silinţa să rezolv lucrurile, să le fac să meargă bine, însă puterile m-au părăsit, am nevoie de cineva care să mă impulsioneze maxim..
